Skip to content

La tête du Diable

March 31, 2015

Se făcea odată ca niciodată, cu câteva zile înainte de împlinirea unui an de la ultima mea postare, că m-am trezit (vorba vine trezit, totul era premeditat) clăpăind cu degetele pe tastatură, pregătit în a înșirui o valmă de patetisme. Da, zic patetisme dându-mi seama în același timp că exagerez și tocmai de aceea cred că e cazul acum, la început de poveste, să-mi fac mea culpa, pentru ca apoi să pot continua nestingherit cu exagerări voite și hiperbole nestăvilite, toate așezate la umbra unui absolvitor ”ți-am spus eu”.

Povestea se voia publicată fix pe 21 Martie, exact la un an distanță de ultima și mă prindea voios pe aeroport, plecând vorba prietenului Jean-Luc, ”to discover brave new worlds”. Unde mai pui că-i dădea cu o ploaie mocănească (ca o coincidență, chiar așa a fost în dimineața acelei zile) ce te îndemna la melancolie și treceri în revistă (cum nu s-a dovedit a fi dimineața acelei zile). Ei bine, iată că mi-am fentat accesele bacoviene și-am păcălit prin omisiune listele de citate, întâmplări, învățăminte, cărți, idei, oameni și locuri frumoase ce au încununat un an superb. Oricum nu importă pe nimeni.

Însă în săptămâna ce-a urmat au avut loc iarăși câteva ”coincidențe” din registrul lui nu-importă-pe-nimeni, coincidențe ce mi-au amintit de un citat ce cred că e de interes pentru toți oamenii (sau cel puțin ar trebui să fie):

Frica e blestemul omului – F.M Dostoievski

Totul a început când l-am cunoscut pe Adi. Măi fraților, Adi al nostru e un băiat de nota zece, înalt, frumos, brunet, cu un zâmbet calm și senin, așezat și liniștit, așe cum îi stă bine oricărui maramureșean crescut lângă Borșa. Habar n-aveam eu că împreună cu Adi voi cunoaște, pentru a câta oară oare, că-n viața asta trebuie să te iei un pic la luptă cu frica, doar așa…ca un antrenament, ca să fii în formă pentru momentele alea când știți voi, se cere să intrii în ringul ăla mare și adevarat. Vorbesc în dodii așa că e cazul să fiu mai specific.

De vreo două zile mă tot dădeam eu cu schiurile pe pârtii largi, bătute, aranjate, ce să mai, mă simțeam în elementul meu. Dar ceva mă tot atrăgea pe lângă, ceva mă tot chema către…vorba aia, ”the dark side”. De mult tot încercam să schiez în afara pârtiilor, acolo unde nu-s reguli, acolo unde schiatul e altfel, acolo unde iți trebuie picioare țepene, nervi puternici, acolo unde nu vine nimeni dupa tine, unde doar vulturii se-avântă. Bine, bine, dar am și eu niște responsabilități acasă și-apoi să te duci așa singur, de nebun, să te supui unor riscuri doar de dragul riscului nu prea mai e înțelept, e prostesc de-a dreptul.

Aici intră în poveste Adrian. Și ce îmi răspunde mie Adi când îl întreb dacă vrea să ne dăm amândoi pe coclauri? Cum credeți? C-un ”Da” din ăla hotărât de moroșan, un simplu da care mi-a spus tot ce aveam nevoie: pe Adi te bazezi și nu te lasă la greu. Eram ca Harap Alb care și-i găsise pe Gerilă, Flămânzilă, Ochilă și Păser-Lăți-Lungilă la un loc (rolurile nu erau fixe între mine și Adi, în afara celui de Flămânzilă pe care eu mi-l însușeam mai des). No, amu să ne vezi pe noi, unu crescut în Maramu’ ș-ajuns în Londra, altu crescut în Bucovina ș-ajuns în București, să ne vezi pe ce râpe și hăuri ne dădeam, vă zic, ziceați că ne antrenăm pentru vreun ”Românii au Supermani”.

Pauză de gândeală. Păi vezi tu, că nici așa nu-i bine. Adică-am zis că-i bine să te antrenezi pentru lupta ”cea mare”, însă nici să cauți necazu’ cu lumănarea nu-i cuminte. Noi știam cât de cât să ne dăm, nu eram chiar cu caș la gură, ne-am uitat bine înainte pe trasele pe care am luat-o, i-am văzut pe alții schiind pe-acolo, aveam până la urmă un risc…grosso modo calculat. Antrenamentul fricii noastre era unul moderat, mai degrabă ne antrenam rezistența corpului la adrenalină, nu la frică. Ne îndreptam însă cu pași mici către încercarea cea mare. Ne flexam curajul pentru ce urma să vină. Dacă aș face niște paralele cu viața reală, momentan icneam să ne trezim zi de zi devreme, trăgeam tare să ne facem temele cumva, cât să luăm nota de trecere, țineam focul aprins în sobe cât să nu ne certe părinții că l-am stins, dădeam de mâncare orătăniilor doar atât cât să se vadă c-am dat pe-acasă, chiuleam de la liceu doar atât cât să nu bată la ochi. Să fim serioși, nici una din activitățile astea nu îngroapă sau ridică pe culmi un Om.

Revin la poveste. Toate bune și frumoase până ochim noi pe fata Împăratului Roș, o anume creastă mândră de 2868 m, singura încă neatinsă de nimeni, cu zapadă curată, pantă nu prea abruptă, o drăcoaică de fată ce ne ațâța peste măsură. Am zis  drăcoică de fată? O fi iar “coincidență” că odată ajunși acasă aflăm că ea mai e cunoscută sub numele de ”La Tête du Diable”? Zis și făcut, ne scărpinăm un pic în cap, ne uităm mai bine, o vedem dispusă pe direcția S-N și decidem s-o abordăm de la Vest ca să lăsăm panta dinspre Est, pe unde urma să coborâm, curată ca lacrima (o fi iar coincidență c-am coborât spre soare-răsare?).

Adi al nostru, crescut la Borșa, își făcea partie singur când era mic, urcând ore întregi cu schiurile paralele și bătând zăpada într-un efort sisific doar pentru câteva clipe de coborâre. Așa că-l las s-o ia înainte, cu schiurile în spate de data asta căci mândra noastră era cam abruptă. Mai preiau și eu ștafeta și cu chiu cu vai, după patruzeci de minute de urcuș susținut (a se citi ”chinuit”) dau în creastă. Mă bușește râsul, mă uit la Adi, el se uită înapoi la mine nedumerit c-o privire ce parcă mă-ntreabă de ce râd ca zăludul. Urcă și el lângă mine și pufnește la rându-i în râs.

20 de metri urmați de un hău (cu care din fericire n-am făcut cunoștință)

50 de metri urmați de un hău (cu care din fericire n-am făcut cunoștință)

 

Cum îi stă bine oricărei femei, mîndra noastră și-a păstrat până la capăt misterul și ne-a păcălit ca pe niște copii proști ce suntem. Mai avea o față, spre Sud, față ce trebuia traversată pentru a ajunge la El Dorado, o față îngustă și abruptă ce dădea după cum bine vedeți dragii mei, în ditamai hăul. Atât de ‘ditamai’ încât culoarul din poză avea acces direct către nori, chiar către al nouălea . Ptiu drace, na măi Adi, ce ne facem noi acum? Ehei, asta-i vremea antrenamentului, acu să vă văd baieți, părea să zică draga noastră, pe-un ton jumate încurajator, jumate amenințător. Și ce să vezi, fiind direct către Sud, unde bate soarele mai tare, zăpada avea pe desupra o crustă întărită, crustă ce trimitea, odată străpunsă, bulgări jucăuși de zăpadă deasupra hăului, în zbor frenetic către norii de dedesubt. Să vă zic că bulgării aia aveau fața lui Adi și-a mea, să vă zic?

Și-acum urmează punctul culminant. La primul pas piciorul îmi pleacă douăzeci de centimetri la vale odată cu zăpada. Inima mea coboară mii de metri și se uită fix în ochii negri ai diavoliței noastre: am dat de naiba! O iau gâtuit înainte, Adi râde ca apucat de streche și mai bagă câte-o înjurătura în timp ce-mi zice s-o iau către stânci. Pun schiurile paralele și le-arunc deasupra mea ca pe o ancoră, mă trag de ele în sus, sunt pe furtună și sper să țină parâma. Adi vine cu grija în spatele meu, călcând pe urmele mele. După cinci minute ce țin o eternitate ieșim în creasta estică și țipăm ca nebunii. Ne așezăm în fund, ne uităm unul la altul cu ochi pierduți fără a ne spune nimic și izbucnim în râs. Cuvintele sunt de prisos. Draga mea, mulțumim!

Și uite aici ajungi. Ajungi în punctul ăsta cînd trebuie să treci pe la Sud ca să rămâi Om, în punctul ăsta în care nu trebuie să te minți pe tine, pe alții, să nu te complaci în compromisuri mai presus de puterea ta, în care trebuie să pui piciorul în zăpada ce alunecă și să ai încredere în cel de lângă tine, să ai încăpățânarea c-o să reușești, să ai curajul să faci alegerile ce-ți vor da nopți liniștite chiar dacă vin la pachet cu zile de ocnă, să n-ai frica ce te șantajează, ce te condiționează, ce te transformă în animal, ce te contorsionează, ce te face vandabil, manipulabil. Și după ce-ai trecut de Sudul ăsta, te așteaptă doar bucurie, te așteaptă munți de zăpadă neatinsă, curată, a ta. Toată.

Nu zic că-i ușor, poate ai nevoie să te duci odată cu bulgării până în buza prăpastiei, poate stai acolo o perioadă, poate ai nevoie de un Adi. Poate că până la urmă important e să nu cazi, să nu te duci în hău, să nu lași frica să te paralizeze, ci s-o învingi și să ieși spre soare-răsare. Îmi urez și vă urez drum bun!

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa. Și-am incălecat pe-o căpșuna și v-am spus o…

Advertisements

From → Calatorii

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: