Skip to content

Capitolul IV – Ostași, vă ordon, treceți Prutul!

December 15, 2015

Ascultați la mine, să te trezești în tîrgul Ieșilor e încă o experiență cu iz de poveste din vremuri de demult. Dimineața mi-a fost vestită de cîntecul strașnic al cocoșilor, dinspre cuhnele hanului miroasea a Poale-n Brîu proaspăt puse în cuptor, roțile carelor ce se duceau cu noaptea-n cap spre obor zornăiau ritmic pe stradă, doi cîini de pripas lătrau surd la căldărarii ce începuseră să mișune pe lîngă cort în timp ce o privighetoare își chema înnebunită perechea în socul din fundul grădinii.

În tot acest zumzet de lume ce se trezește la viață mi-arunc leneș brațul în cealaltă jumatate de pat ca să-i arăt și arabului ce-nseamnă o dimineață în Moldova. Arabul nicăieri. De la duș se aud înfundat triluri guturale…

– Habibi, habibi, habibi muliaaaaiiinnn!

– Khaledicăăă, ieși dracu’ din baie cu Habibi a ta cu tot, ieși păcătosule afară că te omoară Viorel dacă întîrzii, eunuc la un bordel de evreice te face!

Ca să-nțelegeți, relația lui Khaled cu dușul e chiar mai puternică decît cea cu Palestina. Poa’ să tune, să fulgere, să intre toții evreii din lume în Gaza și să joace lapte gros cu virginele palestiniene, pe Khaled tot nu-l scoți din duș. Cred că toți strămoșii lui beduini se reîncarnează ad hoc în bietul Khaled și-i folosesc corpul ca să recupereze mileniile fără o picătură de apă căci altfel…nu-mi explic cum poți sta 50 de minute în duș fără să ieși de-acolo burete de vase. Vă spun, dușul e un fel de kryptonită pentru Khaled, poate să vină Heidi Klum cu rugăminți fierbinți, poate să-i ofere cineva cheile de la un Porsche old school decapotabil…odată intrat acolo arabul e ca pe scenă, se joacă Răpirea din Serai, el e răpitul iar apa e făptașul. Un singur lucru auzi:

– Ăhă, vin imediat.

În dimineața acelei zile Allah a vrut ca imediatul să fie 30 de minute, cel mai rapid duș al anului pentru Khaled și motivul pentru care, exact după cum stabilisem, la orele 7:30 plecăm și noi cu chiu cu vai din fața hanului.

Zis și făcut, arde-o Viorele că întîrziem. Suiți pe cai, Viorel s-a grăbit tare de tot pînă cînd am ajuns în prima benzinărie.

– Hop, frînă băieți, nu putem pleca pe burta goală.

Și numa’ bine cît timp am mîncat eu trei sendvișuri, două borcane de lapte prins, cît am spălat gemurile, am verificat presiunea la roți, am făcut plinul și-am flirtat fără succes cu Maricica de la casă, aștialalți doi au avut timp să se contrazică dacă Eugenia e kosher sau halal.

Ca să scurtez polemica, am cumpărat toate cele 64 de Eugenii de la raft, le-am aruncat în portbagaj și l-am pus pe Khaled la volan zicîndu-i să conducă ca și cînd arde Gaza. Lui Viorel i-am dat misiunea de a interoga minuțios o sticlă de Borsec pînă scoate tot de la unguroaica aia mică (fie vorba între noi, ori a fost chef mare în familia Goldenberg, ori Viorel n-a ajuns chiar la 10 aseară acasă), desigur, în timp ce avea și responsabilitatea de a ne scoate ca gîndul și ca vîntul din orașul lui de baștină.

Și iată cum, cît ai zice Nabucodonosor, zburam pe drumul Vasluiului ca trei zmei în căutare de prințese nevinovate. Spuneți drept, vă mai așteptați să se întîmple ceva nelalocul lui? Ei bine, eu nu m-așteptam. Tocmai cînd mă gîndeam că gata, ăsta ne-a fost ghinionul, acum chiar ne-ntindem bine la drum, tocmai cînd mi-era mai mare dragul, tocmai cînd Khaled și Viorel începuseră să-și spună bancuri cu moldoveni, evreul s-a gîndit să dea drumul la GPS.

– Frîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîînăăăăăăăăăă! Bro, ce bine c-am dat drumul la GPS, tocmai am ratat acu 100 de metri o stînga!

– Măi ducă-se pe pustii, ce stînga, evreu nebun, că suntem între dealuri, numa’ drumuri comunale p-aici și nici urmă de indicatoare!? zic eu înciudat.

– Viorele, eu ți-am zis că unguroaicele-s ale dracu’, tu nu și nu, ai lins tot Borsecul ăla și te-ai îmbătat ca o fleoarță la loc, îl beștelește și arabul

– Bă ia gura și întoarce, n-auzi că p-acolo e drumul? Cînd oi ajunge tu la Mecca după stele să mă anunți, pînă atunci mucles și stînga n-apoi!

Eu m-am repliat imediat, mi-am dat seama că ne-ar lua mai mult timp să ne contrazicem acum decît s-o luam pe coclauri și să vedem după 15 minute că am greșit drumul. Așa că, dă-i Khaledică tare la deal că dă el evreul de Scaraoțchi în persoană imediat. Pentru exemplificare, iată mai jos marea intersecție care l-a făcut pe Viorel să țipe mai ceva ca dus la Dachau, așa-i că de n-ai ști mai bine ai putea jura că Emily Bronte a scris ”La răscruce de vînturi” cu imaginea asta în minte? De vă va împinge păcatul să vă uitați pe hartă la drumul ce se deschide la dreapta, o să realizați rapid de ce după doar 1 km de urcuș am început să exersăm mersul în marșarier la vale.

Hai c-am scăpat și de asta. E doar 8:15 și noi mai avem vreo 150 km pînă la Chișinău. Să nu v-aud că n-avem șanse, nu-mi plac negativiștii!

– Arde-o El Zorab, mă jur că-n Chișinău te așteaptă cel mai tare duș din lume, unde nu te grăbește nimeni, unde tot neamul tău se poate scălda veci pururi! Îți aduc și moldovence-n burkha, numai…calc-o!!!

Au urmat 20 de km de vis, imaginați-vă c-au început cu Poloneza din Evghenii Oneghin, au început bucălați ca un Rubens, catifelați ca fundul unui bebeluș, senini ca zîmbetul primei iubiri din liceu, plați ca Dunărea la Sulina, Doamne ce kilometri, v-ar fi plăcut să fiți acolo, să simțiți nările micului Renault cum fremătau, pedala de accelerație cum făcea pe sado-masochista ce voia mai mult, mai tare, să mirosiți iz ars de cauciuc SH. Între timp, Viorel se ținea de portieră mai ceva ca un nebun de cămașa de forță și căuta cu ochii bulbucați o altă lungitură proastă, plină de gropi, o fleandură de drum, un ostracizat pe care nu merge nimeni, un tramvai numit…disperare.

Desigur, necazul vine și nechemat d-apăi cînd îl rogi. M-a scos din visare vocea Alinei: ”în două sute de metri virați la stînga”.

Încotro Doamne, încotro?

Încotro Doamne, încotro?

Măi oameni buni, voi înțelegeți că nu mai pot? Nu mai pot! Gata, am zis că înnebunesc acolo, că mă dau jos și iau dracului o căruță la ocazie, tot am șanse să ajung mai repede ORIUNDE decît cu nebunii aștia doi. Cine m-a pus? Îmi vine să-mi smulg părul din cap, îmi imaginez cum mă bat singur, mă iau de guler și m-arunc în șanț, așa-mi trebuie, așa-mi trebuie dacă mă iau dupa nebuni! Nebuni! Înnebunesc!!!

Pfff, 63 de Eugenii și 4 kilometri de asfalt bombardat mai tîrziu…începe drumul pietruit. Mă apucă un rîs isteric, e tot ce mai pot face. Rîd isteric. Arabul clachează și el și descalecă. Viorel (pe care acum credeți-mă că-l consider un extraterestru, am certitudinea că doar un om de pe altă planetă poate face lucrurile atît de pe dos), trece la volan și-ncepe următorii 40 de km de drum de țară conducînd cu 80 km/h.

Nu știu dacă ați mers vreodată pe bolovani cu 80 la oră dar vă zic, e o experiență într-adevăr de neuitat. Știți cum e? E ca și cînd te-ar bate cineva cu urzici, după care te-ar da cu miere și-apoi te-ar tărî cu fundul prin sticlă pisată, toate astea în timp ce afară sunt deja 30 de grade iar în dreapta ta e însuși Hitler, citindu-ți din Mein Kampf. Cam așa. 40 de km de AȘA!!!

Raliul Hușiului, superspeciala Coropceni

Raliul Hușiului, superspeciala Coropceni

Credeți-mă, după ce-am mers cu 80 la oră prin fundăturile Vasluiului mă simt pregătit să conduc un rover pe Marte, sunt gata să mă duc în Afganistan cu crucea tatuată pe frunte, în San Francisco c-un tricou pe care scrie ”Sunt fericit!” sau în Rahova cu bani la mine! După 40 de kilometri între Coropceni și Huși sunt gata să….am zis Huși???

Stiți cum e Hușiul? Hușiul e cel mai frumos oraș din lume. Columb n-a descoperit America, a descoperit de fapt Hușiul, Hușiul și doar el poate să ridice un om pe culmea bucuriei! La vederea metropolei eu aruncam cu ambalaje de Eugenii prin mașină zicînd că-s artificii, Khaled chiuia și tragea în aer c-un Kalașnikov imaginar de parcă-ar fi murit Netanyahu iar Renault-ul se jura pe mă-sa lui franțuzoaică că n-ar fi crezut vreodată că poate mînca atîta bătaie românească și să mai povestească după asta!

În tot timpul ăsta, Viorel intra triumfător în oraș ca Traian în Roma după cucerirea Daciei. În locul carelor pline de prăzi de război noi defilam însă într-un dric ce nu mai era de mult roșu și deloc explicabil, nici unul din hușenii de prin partea locului nu ne-au făcut o primire cîtuși de puțin asemănătoare cu cea pe care ar fi avut-o Traian. Cu toate astea, Huși-ul e un oraș extraordinar de frumos, ne-a părut rău să-l lăsăm în urmă și ne-am jurat cu toții să ne luam neveste de-aici.

Numa ce-am apucat să dau telefoanele prin care ne anunțam întîrzierea …c-am și ajuns la graniță. Să vă mai zic că Viorel n-avea asigurarea obligatorie la el? Nu vă mai zic, o să începeți să credeți că prea le trag de păr și că m-apuc să caut nod în papură cu tot dinadinsul. Deci nu, Viorel n-a uitat RCA-ul acasă și nici nu ne-am rugat pe la porți străine pînă cînd am găsit o doamnă care ne-a lăsat să folosim ”compiuteru” lu fi-su, un IBM ce rula un clasic Cobol din ’72, ca să printăm RCA-ul trimis pe mail de asigurator. N-o să vă mai zic nici cum am susținut sus și tare la vamă că ”am spălat blugii cu asigurarea și că asta e tot ce avem. Noi mergem în Moldova să facem afaceri, dacă dumneavoastră nu ne lăsați să aducem bani în țară pentru o amărîtă de asigurare spălată din greșeală…e problema dumneavoastră”.

Afaceriștii lu’ Pește prăjit! Eu în locul oamenilor ălora nu m-aș fi primit nicăieri. Nu în halul ăla.

Finalul, în episodul următor.

Advertisements

From → Calatorii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: