Skip to content

Capitolul V.1 – ”Un nuc, o vie, un Moskvich”

May 10, 2016

Știu dragă cititorule că odată cu depănarea capitolelor anterioare (I, II, III, IV), aventurile celor trei protagoniști sună din ce în ce mai mult a poveste vînătorească însă te încredințez de buna mea voință și te asigur că am încercat să fiu un povestitor pe cît de obiectiv posibil. Evenimentele ce vor urma mă obligă să încep ultima filă din neverosimila călătorie spre Chișinău a lui Viorel, Khaled și Andrei cu această deculpabilizare. Dacă totuși nu voi fi crezut, nu mă voi mira prea tare și nici n-am să țin ranchiună, după cum vei vedea, n-ai fost primul care să nu creadă, așa încît…uneori chiar și eu mă întreb dacă nu cumva am visat totul…

Să revenim însă la eroii noștri și să-i găsim bucuroși și voioși la bordul Furiei Roșii, un nume mai mult decît potrivit pentru micul lor Renault ce tocmai terminase cu brio raliul Hușilor, ba mai mult, chiar cu doi copiloți la bord (deși, dacă-i întrebați pe copiloți ei ar fi spus mai degrabă că ”saci de cartofi” ar fi fost descrierea adecvată situației). Așadar, după spaima trasă pe macadamul vasluian, Furia Roșie adoptase pe dealurile Nisiporenilor viteza regulamentară de 80 km/h, o viteză ce le promitea celor trei că în jurul prînzului vor fi ajuns în sfîrșit la Chișinăul mult visat.

Ca după orice episod tensionat, liniștea se instalase din nou în cadrul restrînsei noastre companii, fiecare tragîndu-și cum putea sufletul după încercările dimineții, așteptînd deja cu nerăbdare apropierea de El Dorado-ul moldoveneasc. Viorel se pierduse în aburii nopții trecute încercînd în zadar să-și aducă aminte ce băuse. Nu că l-ar fi interesat de obicei tipul alcoolului cauzator de nopți fericite însă de data aceasta era încercat de un sentiment difuz, un gust minunat încă îi stăpînea papilele, urmele unei licori nemaipomenite încă dăinuia pe buzele sale și Viorel se afla în acea situație frustrantă în care se află oamenii care fredonează neîncetat o melodie fără a putea spune exact despre ce cîntec e vorba. La această frustrare se mai adăuga și dimineața petrecută împreună cu cei doi grobieni, ale căror cicăleli neîntrerupte nu i-au dat deloc pace pentru a se concentra asupra identificării nectarului divin, fiind deranjat exact în momentele în care era mai aproape de a pune punctul pe ”i”. Chiar cînd să-i spună vinului pe nume, căci vin băuse, dintr-o dată…

Să ne aplecăm și asupra lui Khaled. Dragul nostru Khaled încerca, după un vechi obicei beduin, să doarmă în șa. Citise de curînd în ”Îndreptar pentru viața cuviincioasă a unui drept-credincios în mijlocul ghiaurilor” că atunci cînd vrei să-ți înfrînezi tendințele puternice de a trimite la Allah un suflet pagîn, cel mai bine e să te calmezi prin a face ceea ce au facut strămoșii tăi dintotdeauna. Și cum Khaled n-avea nicio nevastă de bătut, singura opțiune rămasă era aceea de a dormi în legănatul cămilei. Tocmai cînd să adoarmă, dintr-o dată…

Cît despre Andrei…Andrei visa cu ochii deschiși pasaje din Neamul Șoimăreștilor, se visa un Andrei Șoimaru, vedea Moldova ca pe o Aniță pe care trebuia s-o salveze din ghearele hîdei istorii în care a fost aruncată. El, românul verde, își tot dadea ghes gîndindu-se cum ar putea face Unirea dac-ar fi măcar un pic la cîrma destinului, cum i-ar lăsa pe Putini cu buza umflată și multe alte asemenea scenarii imposibile ce însuflețesc în general sufletele naivilor și visătorilor. Tocmai cînd stabilea condițiile integrării noilor minorități din marele stat român, dintr-o dată…

Trosc, bum, pac, fâs, fâs, fâs, fâs!! Viorel sări ca ars (în timp ce tocmai realiza ca era vorba de un rozé):

– Arabe, vezi dracu’ că visezi războaie cu voce tare!, mai tacă-ți fleanca!

– Îhm, Allahu akbar! (adormit și în surdină), ce? Ce? Ce vrei mă Ștrul?

– Mă Viorele, ce naiba faci cu Furia Roșie, sună că și cînd ar fi gloaba lu’ Harap Alp în faza de pre-jăratec! zise și Andrei nepărăsind prea mult lumea basmelor din care fusese trezit.

– Bă, să nu-mi spuneți mie Khaled Al Rasheed Abd-al Yasu ibn Abu Gazy dacă n-avem pană!

Viorel, cu gura pînă la urechi:

– Abu…cum, mă??

– Evreie, lasă rîsul și trage naibii pe dreapta că s-ar putea ca profetul nostru să aibă dreptate!, exclamă și romînache.

Măi oameni buni, zău că vă zic totul adevărat. După toate aventurile REA, credeți că aș mai întinde coarda inutil? Nu credeți ca ar fi destul? Nu credeți că aș putea încheia povestea doar cu atît, nu am material berechet? Dar cine sunt eu să mă pun în calea sorții lor? Eu doar vă povestesc ce le-a fost scris. Puneți centurile, iată ce-a urmat:

Să fi fost pană? Pană, desigur.

Roata de rezervă = cric

Roata de rezervă = cric

– Ai Viorele cric?

– Am.

– Ai roată de rezervă?

– Am.

– Bun, uite colea umbra nucului, ia vezi dacă-i destul de răcoare, las’ că fac sclavii pana.

Și, precum orice mic univers e o replică a unui univers mai mare, așa și-n micul nostru cerc lucrurile își mențin ordinea lor firească, evreul stînd degeaba în timp ce ceilalți doi dădeau la manivelă. Ține tu Khaledică, învîrte tu Andrușcă, doi bărbați în toată firea fac o pană mai repede decît își poate aminti cineva ce rosé a băut aseară. Numai că…ceva nu se potrivește.

– Mă Viorele, poți să nu-ți mai verifici un pic contul bancar (Viorel în timpul ăsta cauta de fapt pe net după “rosé bun de mori”) și să vii să-i explici și minții mele de arab înapoiat, conducător de cămilă, de ce ai cinci găuri de prezoane în roata de rezervă?!

Viorel se ridică și se apropie de mașină.

– Mă pisoi mă, dacă vrei să știi, căutam o vulcanizare prin preajmă și-o adăpătoare pentru cămilele tale (în timp ce în mintea lui bombănea că cei doi idioți nici pe Google nu-l lasă să găsească blestematul ăla de vin). Daa’, ia zi, ce-are dacă are cinci găuri, cere de mîncare?

– Nu mă păcătosule!!! Măăăă!!! Da’ roata mașinii are patru mă! Patru, înțelegi? Cu una mai puțin ca rezerva! Patru! Ințelegi?! Nu se potrivesc!!! și zicînd acestea Andrei și Khaled izbucniră împreună într-un rîs isteric de oameni nebuni.

Bun, ce-i de făcut acum? După un consiliu rapid de echipă se stabilește prin vot majoritar, după cum era și de așteptat, ca românul să se ducă în cel mai apropiat sat să găsească ajutor.

– Bă da ia stați așa, da’ de cînd sunt eu ăl mai fraer? Să se ducă evreul, că tot a feștelit-o el pe peste tot!! Ia zi Khalede, nu ne-a băgat el pe la Fierbinți, nu ne-a cărat el la Iași, n-a luat-o el ca vita pe ”drumul cel bun” al Hușiului, n-a lăsat el asigurarea acasă, n-a luat el roata de rezerva greșită??? În plus, de cînd dracu’ te-a lovit pe tine democrația de-mi fluturi acum pe sub nas rahatul de-a ”hai să votăm”?!

– Hooo, măi Gheorghiță, n-o dădeai tu la plecare cum ești frate cu moldovenii, cum sunteți același neam, cum vorbiți aceeași limbă, cum Ștefan cel Mare se răsucește în mormînt de grija Basarabiei? Iată, acum ai șansa să-ți faci Unirea visată, hai bagă mare și unește roata asta românească cu niște aer moldovenesc! i-o trînti Viorel lui Andrușca.

Cel din urmă strînse din dinți, se uită spre Khaled cu speranța c-ar putea determina o schimbare de vot însă doar ca să vadă cu stupefacție cum în condițiile potrivite, pînă și arabii se fac frate cu dracul.

– Bravo mă!, bine vă șade, mi-e să nu se unească naibii Palestina cu Israelul înainte să unesc eu România cu Moldova. Mă duc, stați aci că viu curînd.

Pe un țol întins sub nuc, Khaled juca table cu prietenul său imaginar Ahmed iar Viorel se lăsase pagubaș de vinul lui și acum doar încerca să-și dea seama cine-l trăsese în piept cu roata de rezervă. Nu era exclus s-o fi schimbat el din greșeală cu cea din mașina gagică-sii, însă nu era exclus nici ca ea să-i fi jucat festa premeditat. Întrebarea era…să se răzbune cu vîrf și îndesat sau să lase lucrurile așa? În timp ce amîndoi își calculau șansele propriei situații (Ahmed tocmai dăduse un 6-6 care-i aruncase în aer toată aranjarea lui Khaled), Andrei se duse în căutarea vulcanizării promise. În cămașa lui albă de bumbac, blugii albaștri cu tivul puțin ridicat cît să se vadă șosetele roșii hipstărești ce ieșeau din pantofii Brogue coniac, era într-adevăr exact imaginea ce lipsea din tabloul rural moldovenesc. O pălărie neagră de fetru și-ar fi putut trece oricînd drept un extraterestru căruia i s-a prăbușit farfuria zburătoare. Dar n-apucă să meargă prea mult că dădu de poarta unui creștin.

Intră într-o curte lungă, în pantă, la capătul căreia, după multe rînduri de vie, se vedea o căsuță mică, curată, albastră. ”Ăștia trebuie să fie gospodari” se gîndi el și începu să strige după cineva. Din vie răspunse o voce guturală, dogită, ce suna a podgorean bătrîn care știe ce-i aia o băută și-o mîncare bună. Vocea moșului îi trezi o foame cruntă lui Andrei, își aduse aminte că de dimineață a mîncat doar eugenii însă…nu de mîncare era vremea acum.

– Bună ziua!

– Buna zîua, baitan! Și-i cu tini, și-ai pațît? Moșul ieșea din vie cărînd o coșarcă plină cu struguri roșii, grași și sănătoși ce răspîndeau mirosuri proaspete amețitoare.

– Buna ziua (începu deja să treacă la graiul moldovenesc – Andrei e din Bucovina), Andrei mă cheamă. Și-n timp ce se prezenta, luă cu nesaț un ciorchine ce era cu mult mai bun decît se aștepta.

– Valeriu, se prezentă și bătrînul. Era un om gras, la vreo șaizeci și cinci de ani, cu o burtă mare, cu picioarele crăcănate ce se îndoiau parcă văzînd cu ochii sub greutatea sa considerabilă și cu o chelie transpirată de soarele ce bătea aproape ora unsprezece. Într-o mînă ținea strîns foarfeca de vie iar pe cealaltă i-o întinse întrebător flăcăului ferchezuit ce parea picat direct din lună. Mîna aceasta noduroasă, muncită, aspră, îl făcu pe Andrei să se simtă bine, îi dădu speranță că aici va rezolva cu roata.

– Păi ce să pățăsc, vin din România, am făcut o pană puțin mai la vali și n-am roată de rezervă. Aveți idee unde pot găsi o vulcanizare prin apropiere?

– Vulcanizari? se auzi o voce pițigăiată din spatele moșului. Era soția lui, Maria, și ea destul de rotunjoară, înaltă, cu un batic pe cap ce strîngea o față zîmbitoare, curioasă dar și voioasă. Andrei se gîndi ca la tanti Maria are șanse mai mari de izbîndă. Da’ cum sî nu? Iesti o vulcanizari aișea la noi în sat, da nu știu dacî îi dischisî acuma, oari sî șie dischisî Valeriu?

– Apîi da tre sî șii dișcisî, numa sî șie Ionel acasî.

– Și-i departe tare vulcanizarea asta?

La întrebarea asta moșul începu să se scarpine în cap, neștiind de unde s-o înceapă cu explicațiile, moment numai bun pentru tanti Maria să-și intre în rolul sperat de Andrei.

– Apăi Valea, nu lasa baiatu așa, vulcanizaria-i diparti șî ari di carat pînî acolu o roatî gria. Hai, scoati mașîna șî du baiatu pînî în sat.

Dumnezeu să-ți dea sănătate, tanti Mario, că tare bine m-a îndreptat la casa matale, se gîndea Andrei în timp ce-i străluceau ochii. Numai că Valeriu nu era chiar așa ușor de înduplecat.

– No, da…aviem di cules jia nevastî, doar n-am sî ti lăs sîngurî amu. Mîni vin ploili, cîn mai gatim noi dacî plec?

Moment în care pe Andrei îl străfulgeră o idee strălucită pe moment, dar pe care badea Valeriu o va regreta amarnic mai tîrziu.

– Aș putea să vă aduc eu un băiat care să culeagă via în locul dumneavoastră. Noi am venit trei prieteni și doi dintre ei sunt încă la mașină, nu vreți să chem pe unul din ei să vă ajute?

– Da, sîgur, vezî-ți di triabă, nu nacajî baiatu, las cî eu ma discurc sîngurî, zise binevoitoare tanti Maria.

– Da cum, vezi de triabă cî el nu știi și sî facî, zise cu jumătate de gură Valeriu. Aiși îi muncî, nu jioacî. Dar în același timp se scărpina în cap parcă spunînd ”cum necum, dacă culege și el măcar trei, patru coșărci, tot e bine”. N-ari rost, sa murdariești baiatu.

– Hai Valea, du-ti șî scoati mașîna!

– Apîi ma duc, ma duc, către nevastă-sa, și mai apoi către Andrei: da niși benzînî n-am, niși nu știu dacî mai am cu și m-antoarși.

– Lasă bade Valeriu că-ți platesc eu și benzîna, daca faci matale așa un pustiu de bine să ne ajuți, nu rămînem noi datori, fii fără grijă!

În timp ce Valeriu se duse să-și schimbe șorțul cu o vestă, Andrei se duse s-aducă noul culegător de vie.

– Băieți, am găsit!

– Ce-ai găsit ma? Vulcanizare?

– Indirect, da. Ca să ajungem acolo, unul dintre voi trebuie să fie voluntar la cules via. Am găsit un moș care mă duce cu mașina lui pînă la o vulcanizare, dar ca să plece, unul din voi tre să-l înlocuiască la cules.

– Să facă ceee? izbucniră ambii hohotind de rîs. Culeees? Tu glumești!

– Dacă vă ajută să vă hotărîți, în vie v-așteapta fata moșului, o moldoveancă cu țîțele mari, cu părul blond și care are un zîmbet de-o să rămîneți și la făcut vinul.

– Mda, e clar, la vrăjeală din asta nu pune botu’ nici unu de cinci ani, Khalede, te duci la treabă.

Bun, zis și făcut, în timp ce Khaled își ia foarfeca în primire și se pierde cu tanti Maria in vie, nea Valeriu dă prelata tacticos de pe mașină. În același moment, i se păru că aude un rîs înfundat, se uită spre Andrei dar ăsta statea cuminte cu rezerva-n mîna. Era într-adevăr cam roșu la față dar moșul o puse pe seama greutății roții. Pff, copiii din ziua de azi, se gîndi el, cînd eram eu tînar, țineam o roată de tractor și tot nu oboseam.

Mașina era un Moskvich galben din 1964 care avea drept frînă de mînă un imens butuc de fag. După ce porni la a treia cheie, Valeriu se dadu jos și deschise portbagajul, Andrei aruncă roata de rezervă înăuntru și apoi dădu să se suie în mașină.

– Nu, nu, și fași?

– Mă…sui în mașină?

– Șî șine-o mai împinji atunși?

Aha, da logic, cine mai împinge mașina? Hai Andrei, n-ai vrut tu unire, dă-i și-npinge, crezi că unirea asta-i așa ușoară?

Și iată cum îi lăsăm pe eroii noștri, unul sub nuc, altul în vie iar altul, călătorind în timp într-un Moskvich din’64. Ne vom reîntoarce cît de curînd la aventura lor.

Advertisements

From → Calatorii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: