Skip to content

Capitolul V.2 – The Moldavian Job

May 18, 2016

– Andrei, da tu ai distui bani la tini? Cî trebui sî-mi iei mii benzînî ș-apăi sî platești șî vulcanizarea…

– Am 85 lei, oare îmi ajung? (echivalentul a 15 lei în bani românești și ăștia adunați cu chiu cu vai de prin buzunarele lui Khaled)

– Cred c-ari sî-ț ajiungî.

Nea Valeriu era oarecum nemulțumit de binele ce mi-l făcea. Ochii mici, tulburi, îngropați în grăsime și plasați foarte aproape de nasul lui borcănat căutau o scăpare. Iată, aici se afla el, Valeriu, plimbînd un necunoscut prin sat în loc să fie la treaba lui în vie, în loc să pipaie fiecare struguraș, să-l soarbă din ochi, să vadă în fiecare boabă promisiunea vinului ce va să fie. Mă întreba de bani ca să fie sigur că măcar pierde vremea cu folos.

Timpul trecut peste el l-a învățat că viața e grea, că nu trebuie să pierzi nici un tren, că ești singur pe lume, că nimic nu-i gratis și că pîinea se pune pe masă prin sudoarea mînilor tale. A dus-o greu sub ruși, o duce greu și-acum. De rîs, rîde rar, noroc că mai are vinul drept alinare. Nu bea mult ca să nu împuțineze cîștigul însă îi place, vinul îl face fericit, bea puțin și mai uită de necazuri. Tot din vin trimite bani și copiilor la Chișinău. ”Di parcî acolo curji lapte șî mieri, îi greu ș-acolu ca pi pisti tăt. Am auzît eu cî șî-n România îi greu, așa-i?”.

Acum ce să-mi facă?, am picat în curtea lui, așa a vrut Dumnezeu. Nu-i rău că Maria l-a împins de la spate să m-ajute, poate așa mai face un ban și de la mine, mai rămîn astfel trei litri de vin doar pentru el, pe aștia nu-i mai vinde. ”Dacî scap riepidi di el, în jiuma di orî îs acasî”.

Costumația mea era într-o antiteză atît de mare cu mediul înconjurător, încît plasat fiind în spatele Moskvichului din anii ’60, acest echivalent auto al unui mixer de bucătărie Qin Long Bao, am putut să-mi imaginez cum trebuie să se fi simțit un Sir englez ce părăsea Calcutta pentru inspecția anuală de pe moșiile de la țară. Desigur, urmele uscate de găinaț de pe bancheta din spate a Moskvichului nu cred c-ar fi fost găsite în ricșa lordului nostru însă trebuie să recunoașteți ca Moldova nu-i India iar eu n-am nici măcar un amărît de ar în proprietate. Tocmai cînd călătoria în timp devenea mai plăcută, vizitiul meu a cotit brusc la stînga în zgomot chinuitor de planetară. Coboram o vale abruptă iar motorul a fost oprit ca să se economisească combustibil. Viața îi grea, trebui sî munșești mult, ai douî palmi șî cîțiva litri di benzînî.  În timpul ăsta, eu mă întrebam care ar fi fost echivalentul opririi motorului în India colonială…

Deși am încercat să aflu mai multe despre viața binefăcătorului meu, totul a fost în van iar pe drum aproape că n-am făcut conversație deloc. Răspunsurile laconice ale lui Valeriu îmi transmiteau angoasa generată de pana mea stupidă, moșul fiind vizibil deranjat de vorbăraia mea. Și ma tot întriabî aista cum îi traiu’ în Moldova, da’ el nu viedi cu ochii lui cî-i rău? Că-i rău vedeam și eu însă aș fi vrut să aflu gradele răului. Sunt întrerupt brutal tocmai cînd să încep un nou asediu asupra simțămintelor eroului nostru.

– Auz Andrei, da pană cum aț facut?, spuse el dintr-o dată c-o voce iritată.

– Am făcut pană și…atît, zic eu ca să nu tac.

– Da uni?, diparti di casa mea?

În momentul ăsta îmi vine să-i zic că am făcut pana la 10 kilometri distanță și că de fapt am împins mașina intenționat pînă la poarta lui. Reușesc însă să nu comit această imprudență, folosind și ultimul strop de rațiune rămas. E drept că m-a ajutat amintirea roții dezumflate din portbagaj, a lui Viorel de sub nuc și-a lui Khaled care era, teoretic, încă în vie.

– Nuu, chiar acolo unde ați văzut mașina, acolo am făcut pana…ba chiar am dat cîțiva metri înapoi ca să parcăm mai bine.

Încercarea mea de glumă e oprită de motorul ce pornește din nou, suntem în vale iar casele înghesuite unele în altele ne spun c-am ajuns în sat. Eu deja îmi fac cruce cu limba, cu norocul meu de pînă acum, intrarea în sat e o realizare în sine. Ne oprim pe o stradă betonată, în fața unui cauciuc mic pe care de-abia se mai văd scrise cu var firma ”Vulcanizare” și un număr de telefon. Să nu credeți că trag vreo speranță, satul e pustiu și arată ca un mini-Cernobîl moldovenesc. Nu-i țipenie de om pe stradă, nici vîntul nu bate iar vocile de copii probabil că sunt dispărute de prin 1986. Vulcanizarea e închisă, la poartă nu răspunde nimeni iar Ionel nu-i acasă. Pun mîna pe telefon, formez numărul de pe cauciuc și-i dau lui Valeriu să vorbească. Doar el s-ar putea înțelege cu centralista rusoaică ce-mi va explica cu cel mai înalt grad de lehamite posibil că legătura cu anii 2015 costă mult mai multe ruble decît aș putea eu avea vreodată. Dar cum vinul e aici lingua franca, iată cum Valeriu послабления conexiunea.

– Alio, Ionel, tu ești? Am o panî di facut.

– ….

– Uni? Așa…șî cîn ti-ntorși? Disarî? Uăăăiiii…

– ….

– La șini? Da. Da. Aha. Bun. Da-l gasăsc az? Bun, bun, davai.

Ionel e la Chișinău și se-ntoarce de-abia diseară. Zice să încercăm în satul vecin numai că…satul vecin e cam departe. Nea Valeriu nu mai vrea să meargă, n-are timp. Iar eu n-am destui bani să-i plătesc benzina pînă acolo și înapoi, darămite și vulcanizarea. E groasă. Ce fac? Cum conving moșu să nu mă lase baltă…?

– Nea Valeriu, te rog frumos, nu putem rămîne în drum! Trebuie s-ajung neapărat la Chișinău, mă așteaptă mort-copt niște oameni acolo iar eu deja sunt într-o mare, mare întîrziere. Vă rog frumos, duceți-mă la vulcanizarea asta, vă dau cuvîntul meu c-o să vă platesc benzina cînd mă întorc de la Chișinău. Chiar dublu am s-o plătesc! Promit! Sunt om serios…

După discursul meu patetic, încheiat c-o asemenea gogomănie, ochii bătrînului nici măcar nu mă mai privesc ci au coborît ca un drapel în bernă, semnalînd doliul. Dar pentru că eu mă încăpățînez să fiu viu și pe deasupra să aștept cu insistență un răspuns, strategia se schimbă, vocea îi devine tînguită, ca a unui copil plîngăcios.

Daaa…eu nu ti cred! Știi cîț ca tini m-o dus cu vorba? ”Las Valeriu cî-ți platesc eu, las cî vin eu la tini, las cî-ț aduc”…șî? Crezi cî mi-o mai platit vriunu? Nu! Ieu nu cried așa șeva. Eu am triabî la vií!

După ce Toma mi-a trîntit cuvintele astea, s-a suit în mașină și a întors-o cu mișcări energice de volan în timp ce eu rămăsesem în stradă, uitîndu-mă la manevrele lui ca vițelul la poarta nouă. Moșu’ era în stare să mă lase acolo așa c-am sărit repede în mașină încercînd să scornesc un plan.

Bani. Asta-i soluția. ”Mîinile astea două” cu care m-am frecat în cap mi-au dat răspunsul: banii!

– Auzi nea Valeriu, da’ eu am bani! Am bani românești, mulți. Ce-ar fi să facem așa: eu îți dau banii aștia și matale îi poți schimba, sigur plătești benzina și-ți rămîn și pe deasupra destui! Îți dau ce rămîne și de la vulcanizare, îți dau tot ce am.

Cuvintele mele produc o schimbare de postură instantanee. Harpagon al nostru a ciulit imediat urechea dreaptă și deși pe stînga n-o văd, sunt destul de convins că și ea face parte din conversație.

– Da și sî fac eu cu banii tăi…? Doar eu n-am bancî aișea sî-i schimb șî pînî vin copiii miei…ramîn fărî benzînî.

Hop, stați puțin c-am intrat în negocieri. Așa Valea, de-ăsta-mi ești, ți-am prins năravul! Eh, de-aici încolo, al meu ești, să zici dasvidania viei pe ziua de azi! Bani vrei?, stai că-ți dau eu!

E clar însă c-am greșit strategia. Oferta de a-l plăti direct în bani românești aduce cu sine prea multe complicații, Valea e acum ca rechinul care a prins mirosul sîngelui însă prada e prea departe ca să merite efortul. În cazul ăsta, să eviscerăm situația!

– Știți cum fașem? (de-acuma o rup și eu pe moldovenească în semn de prietenie complicitară – dacă-i bal, bal să fie -) Opriți va rog la primu magazîn, am sî-ntreb di șiniva dacî n-are s-îmi schimbi…iau lei moldovenești și va platesc tăt și trebii.

Propunerea e primită cu îndoială însă totuși nu una atît de mare încît Moskvichul să nu oprească la primul magazin.

Nu v-am zis eu că satul e pustiu? E pustiu ca un platou de filmare părăsit însă se pare că-n platoul ăsta cineva mai cumpără ceva căci magazinul e larg deschis, galantarele sunt pline iar gestionara, în lipsă de clienți, se joacă c-un abac mutînd de colo-colo aceeași piesă, pesemne calculînd singura vînzare făcută azi. Cum moldovenii n-au încredere în restul dat pe baza calculelor “japonejilor de la Casio”, oameni din tot raionul bat drumul pînă aici pentru un kil de mălai și-un rest cinstit. Doar așa îmi pot explica succesul prăvăliei ce probabil deține singurul abac pe o rază de mulți kilometri.

Doamna vînzătoare, de altfel foarte amabilă și serviabilă, nu poate să-mi schimbe banii dar în schimb îl cheamă pe patronul ei de-acasă motivînd că ”un baiet din România s-o pierdut pi la noi șî ari nevoi di oleacî di ajiutor”. Șeful pică chiar cînd îi mulțumeam doamnei pentru că nu mi-a deconspirat adevăratele intenții, declanșînd astfel un potențial refuz. Acum eu nu știu să vă spun dacă prin satele astea umblau oameni în cămașă albă și cravată, practicînd vreo metodă de înșelătorie cu bani falși românești, însă în timp ce eu îmi expuneam situația în modul cel mai dîrz, dar în același timp umil posibil, patronul se uita la vînzătoare cu o privire neîncrezătoare care întreba dacă eu chiar vorbesc serios sau sunt vreunul din ăia care umblă cu „româneasca” prin sate. Cum ochii ei spuneau că-s curat, omul m-a întrebat la ce curs vreau să schimb banii. Ei bine, iată cum creez stupoare:

– La ce curs vreți dumneavoastră, să mai am nazuri după ce că-mi faceți pomană?

Auzindu-mă, nea Valeriu care se dăduse jos din mașină și se uita cu mîinile-n șold la toată discuția, avu o tresărire subită, parcă neputînd crede că pot fi atît de tîmpit. Îl durea pe el inima de banii pe care aveam să-i pierd eu. Patronul se uita la vînzătoarea lui parcă și mai circumspect, ”cum? ăsta-i nebun sau ce-i cu el? unde l-ai găsit? cum adică la ce curs vreau eu?” iar ea se uită mai departe la mine, parcă cerîndu-și scuze, ”eu am încercat să te ajut dar tu singur ți-ai săpat groapa, nu te-am pus eu să spui asemenea prostii”. După toată această conversație vizuală, patronul ceru un calculator, semn clar că abacul e pentru lucruri cinstite iar calculatoarele pentru acte de haiducie. Doamna se duse năucă după unul iar el rămase cu mîna în barbă, gînditor, hotărîndu-mi soarta.

Eu eram calm, ba chiar bucuros. Moldova mea soră mă plimba încă odată în timp, de data asta dădusem India pe Nisiporenii anilor 1730, rușii erau ocupați cu tătarii, turcii își primeau mulțumiți tributul iar eu eram un mic negustor în drum spre afaceri cu butii de vin din Orhei. Nevoia mă împinsese chiar în mijlocul ascunzătorii haiducilor, de la care urma să vad pe pielea mea dreptatea lui Dan căpitan de plai. ”Cît o să mă fure? Nici măcar n-am prea mulți bani”. Însă haiducul nu m-a lăsat în sapă de lemn, ba chiar mi-a schimbat banii aproape de cursul oficial, mai și mulțumindu-mi pe deasupra. Moșul meu și vînzătoarea rămăseseră perplecși, fiind probabil tare mirați că Dănuț nu mi-a trîntit la rîndu-i o ”moldovenească”. În orice caz, cert e c-am plecat de-acolo un om bogat după standardele locale iar noua poziție venea la pachet cu cîteva beneficii promițătoare.

 Nea Valeriu, acest Michael Caine moldovenesc

Nea Valeriu, acest Michael Caine moldovenesc

– Cît ț-o dat șăfu, Andrei?

– 300 de lei moldovenești nea Valeriu (încetasem cu dialectul local), oare ăștia-mi ajung? întreb și eu cu maliție în glas, știind prea bine că aveam mai mult decît destui.

– Ajiung, ajiung, haideam repidi la vulcanizari cî amuia îi di-amniaz.

Trebuie să fi adormit în legănatul trăsurii și-n zăpușeala amiezii căci m-am trezit brusc sub zgomot puternic de ferodou rusesc ce semnala oprirea în poștă pentru a adăpa caii. Cît despre fierar pentru potcoava mea, vă promit că închei povestea în următorul capitol. Trebuie să mă credeți, doar sunt om serios…

Advertisements

From → Calatorii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: