Pe lângă frumusețile lor răvășitoare, insulele Pacificului din apropierea Australiei și Noii Zeelande mai sunt cunoscute pentru pasiunea pe care locuitorii lor o au pentru rugby dar și pentru fervoarea cu care își practică credința religioasă. Văzând echipa de rugby Tongană rugându-se in corpore după un meci sau pe cea a fijienilor cum cântă în vestiar ”Am nevoie de tine, Hristoase!” mi-am umplut inima de candoare și de drag față de niște oameni ce practică un sport destul de agresiv de altfel.
Pentru mulți dintre ei, rugbyul e cea mai facilă scăpare din sărăcie și nevoi așa că nu-i de mirare că Read more…
Era pentru prima dată cînd zburam cu un avion de mici dimensiuni, așa că ineditul născut de refuzul doamnei Stuart de a-mi primi locul ce o despărțea de scaunul domnului Stuart, ce-mi flanca partea stînga, era augmentat de zgomotul și vibrațiile puternice ale unei elice ce zbîrnîia violent la cațiva metri de noi, dincolo de hubloul ce sprijinea capul unu soț din cale-afară de morocănos.
Africa de Sud m-a întîmpinat în George, un oraș la oceanul Indian din provincia Western Cape. Doamna Stuart, frumoasă și vivace pentru anii ei, îmbrăcată în blugi strînși pe un corp ce arăta cu zece ani mai tînăr decît realitatea, cu o camașă bleumarin peste care purta o jachetă neagră ce avea cusut sigla celor de la Motul, se pregătea să-și termine poveștile despre mașini clasice tocmai cînd avionul Read more…
Fi-miu, la cei 15 ani ai lui, e un caz oarecum clasic de adolescent.
Zilelea astea, lupta pe care o dau cu cei (doar/deja) 15 ani ai lui se-nvîrte în jurul sădirii unui sentiment de responsabilitate. O responsabilitate față de sine însuși, față de viitorul lui dar și față de alții. Într-o discuție recentă mi-a spus că exagerez. Că îi cer prea multe. Ceea ce, din păcate pentru noi amîndoi, e foarte posibil să fie adevărat.
Venind mai în prezent, azi pentru mine a fost super-sîmbăta semifinalei campionatului mondial de rugby, zi în care Anglia a dat piept cu campioana ultimelor două ediții, Noua Zeelandă, echipă ce intra pe teren din postura de favorită.
Eu țineam cu Anglia și îi ceream Read more…
Am lăsat hainele în grija nopții și-am luat-o la fugă pe plajă, la fugă spre prima scaldă a verii. N-apuc să mă dezmeticesc din binețea ce-o împărtășeam cu valurile spumegînde, c-o aud pe Adina strigînd către mine:
– E plancton bioluminiscent în apă, tu vezi?!
– Ce spui??
– Lumină în apă, agită mîna pe lîngă tine!
Agit apa în jurul meu și marea se aprinde albastru neon. Sesam, aprinde-te! Urmează tăcere. Apoi chiuim amîndoi. Apoi tăcere. Nu ne vine a crede că înotăm într-o mare neagră ca bezna ce ne înconjoară și că neantul e iradiat din cînd în cînd de-un albastru pur, ascuțit și totuși blînd, de licurici acvatici ce împrăștie filamente de magie albastră în jurul lor. Trece așa jumătate de oră și mie tot nu-mi vine a crede că-i adevărat. Înot și fiecare braț introdus în apă e un vătrai ce ațîță scîntei de-un bleumarin incandescent.
Undeva, în noapte, marea noastră n-a mai fost neagră ci albastru intens. Doar pentru cei ce agită apele în jurul lor.
Namaste! Como novidade, es hora por el primer articulo d’este ano. Le fin de 2018 s’approche and before sei pronto per il Natale, simt să împărtășesc cu tine, amicus meus, certe idee which I hope will bring you saviezza mas tambem meus bons pensamentos. Așadar dacă e cu pansamente, tre să fie bun. Andale!
Îmi aduc aminte de prima vizită într-un restaurant american autentic. M-a frapat faptul că aveau boxe și-n toaletă, ba mai mult, din ele auzeam același “Last Christmas” ce cânta în surdină și-n sala de mese. Carevasăzica, eu nu-mi mai aparțin nici măcar în timpul celor mai intime momente, sunt un prizioner al atmosferei create de gazdele mele, plătesc pentru mâncare și pentru muzica ce mă acompaniază chiar și când micționez. De-acum nu pot merge la baie și-atît, de-acum Read more…
Andrei Teșcan 