Skip to content

Capitolul V.3 și ultimul – Iartă-mă, Andrușca!

(poți găsi capitolul anterior al povestirii, aici)

Nea Valeriu trebuie să fi avut caii foarte însetați căci jumătate din bugetul meu a fost lăsat la poștalion, nu înainte ca moșu meu să schimbe niște cuvinte în rusă cu îngrijitorul poștei. Eu am ales să cred că benzinarul era rus și că de fapt vizitiul meu ținea foarte mult la dreptul minorităților de a li se vorbi în limba natală însă nu mică mi-a fost mirarea cînd, după scurtul schimb de replici și ocheade complice, am plecat în trombă și l-am auzit pe nea Valeriu salutîndu-și cuviincios consăteanul:

– Noroc, Ioane!

– Noroc, Valea!

Chiar că noroc ne trebuie măi Valea, deja mă gîndesc îngrozit la ce sirene, ce Scile și ce Caribde ne mai așteaptă. Și de-ar fi să am norocul meu proverbial, sigur o să apară și Circe în peisaj.

– Cir….ceee? N-aud!!, strigă Valeriu la mine cotind brusc pe un drum prăfuit de țară.

Pesemne că vorbesc singur deja, e clar, o iau razna, trebuie să rezolv pana asta rapid căci altfel mă și văd ca Moise, rătăcind cu evreii mei timp de 40 de ani prin deșert. Nici colbul, stepa și incredibila uscăciune ce mă înconjoară nu mă ajută deloc să-mi suprim gîndurile onirice, ba din contră, mi-l și imaginez pe Viorică cum își face idol cioplit de aur în lipsa mea. Ăsta e în stare să Read more…

Cocalari din toate țările, uniți-vă!

Nu cred că noi românii avem vreun monopol asupra unui defect sau calități umane, nu cred că suntem nici mai deștepți, nici mai proși ca alții, nici că avem fetele cele mai frumoase sau șoselele cele mai proaste, nici că suntem cei mai ospitalieri dintre traci sau alte asemenea maxime. Așadar, deși probabil termenul cocalar e al nostru, el definește mojicul, nemernicul, mahalagiul, bădăranul sau nesimțitul universal, un necioplit ce poate fi găsit, e drept, în diluții diferite, în structura tuturor societăților din jurul nostru.

Să-mi fie scuzată abordarea unui subiect atît de trivial, însă cred că uneori e cazul să-i mai arătăm cu degetul și pe alții Read more…

Capitolul V.2 – The Moldavian Job

– Andrei, da tu ai distui bani la tini? Cî trebui sî-mi iei mii benzînî ș-apăi sî platești șî vulcanizarea…

– Am 85 lei, oare îmi ajung? (echivalentul a 15 lei în bani românești și ăștia adunați cu chiu cu vai de prin buzunarele lui Khaled)

– Cred c-ari sî-ț ajiungî.

Nea Valeriu era oarecum nemulțumit de binele ce mi-l făcea. Ochii mici, tulburi, îngropați în grăsime și plasați foarte aproape de nasul lui borcănat căutau o scăpare. Iată, aici se afla el, Valeriu, plimbînd un necunoscut prin sat în loc să fie la treaba lui în vie, în loc să pipaie fiecare struguraș, să-l soarbă din ochi, să vadă în fiecare boabă promisiunea vinului ce va să fie. Mă întreba de bani ca să fie sigur că măcar pierde vremea cu folos.

Timpul trecut peste el l-a învățat că Read more…

Capitolul V.1 – ”Un nuc, o vie, un Moskvich”

Știu dragă cititorule că odată cu depănarea capitolelor anterioare (I, II, III, IV), aventurile celor trei protagoniști sună din ce în ce mai mult a poveste vînătorească însă te încredințez de buna mea voință și te asigur că am încercat să fiu un povestitor pe cît de obiectiv posibil. Evenimentele ce vor urma mă obligă să încep ultima filă din neverosimila călătorie spre Chișinău a lui Viorel, Khaled și Andrei cu această deculpabilizare. Dacă totuși nu voi fi crezut, nu mă voi mira prea tare și nici n-am să țin ranchiună, după cum vei vedea, n-ai fost primul care să nu creadă, așa încît…uneori chiar și eu mă întreb dacă nu cumva am visat totul…

Să revenim însă la eroii noștri și să-i găsim bucuroși și voioși la bordul Furiei Roșii, un nume mai mult decît potrivit pentru micul lor Renault ce tocmai terminase cu brio raliul Hușilor, ba mai mult, chiar cu doi copiloți la bord (deși, dacă-i întrebați pe copiloți ei ar fi spus mai degrabă că ”saci de cartofi” ar fi fost descrierea adecvată situației). Așadar, după spaima trasă pe macadamul vasluian, Furia Roșie adoptase pe dealurile Nisiporenilor viteza regulamentară de 80 km/h, o viteză ce le promitea celor trei Read more…

Pînă cînd nu te iubeam

That’s the paradox: the only time most people feel alive is when they’re suffering, when something overwhelms their ordinary, careful armour, and the naked child is flung out onto the world.

The only calibration that counts is how much heart people invest, how much they ignore their fears of being hurt or caught out or humiliated. And the only thing people regret is that they didn’t live boldly enough, that they didn’t invest enough heart, didn’t love enough. Nothing else really counts at all.

Aș putea scrie vrute și nevrute despre cîntecul sau rîndurile de mai sus, dar uneori lucrurile simple sunt mai frumoase. Citatele le găsiți în scrisoarea de aici.